Redactor-sef la revista Elle are un atac cerebral, ramane paralizat total si, in plus, cu sindromul de dezaferentare. Nu poate vorbi. Doar clipeste. Este drama unui om, cu o familie, cu o cariera promitatoare, care poate doar sa-si imagineze.
Cred ca tot ce spune filmul asta este sa ne dam seama ca toata viata asta este in noi, in lucrurile pe care ni le imaginam, de care ne indragostim, de fluturii pe care-i gasim, de faptul ca ar trebui sa nu mai vedem clopotul de scafandru in care suntem inchsi ci sa fim liberi. Sa facem in realitate ceea ce ne dorim, inainte. Cand putem. Sa renuntam la clopot. Sa spunem ca iubim atata vreme cat putem, atata vreme cat putem vorbi, atata vreme cat are cine sa asculte. Tot filmul este pana la urma despre iubire, despre renuntare, despre vise, umanitate. Omenescul din Jean Dominique Bauby a iesit la iveala de-abia cand nu mai putea face nimic. Uitam cateodata sa-i sunam pe cei carora le datoram asta, uitam sa ne bucuram de corpul nostru in raport cu natura.
Mi s-a parut gresit din punct de vedere tehnic. Adica incorect. Jean-Do vede cand cu ochiul drept, cand cu stangul (cel putin la inceput). Vede cam 120 de grade in jur ceea ce nu prea se poate cu un singur ochi. Este un pic fals totul - asa mi-a dat senzatia. El vorbeste in gand dar totusi nu-i auzim decat ceea ce ne intereseaza din gandurile lui. Are momente de pauza in gandire. Nu-i corect asta. Dar ca sentiment este un film coplesitor zic, cu muzica faina, cu imaginile derulandu-se secvential.
duminică, 3 august 2008
Le scaphandre et le papillon
Am vazut filmul in seara asta. M-a apucat plansul. Asemanarea de situatii este atat de mare...Omul singur intre valurile marii, ei doi mancand impreuna, nu pot fi impreuna decat ea vorbind si el tacand mereu.
Redactor-sef la revista Elle are un atac cerebral, ramane paralizat total si, in plus, cu sindromul de dezaferentare. Nu poate vorbi. Doar clipeste. Este drama unui om, cu o familie, cu o cariera promitatoare, care poate doar sa-si imagineze.
Cred ca tot ce spune filmul asta este sa ne dam seama ca toata viata asta este in noi, in lucrurile pe care ni le imaginam, de care ne indragostim, de fluturii pe care-i gasim, de faptul ca ar trebui sa nu mai vedem clopotul de scafandru in care suntem inchsi ci sa fim liberi. Sa facem in realitate ceea ce ne dorim, inainte. Cand putem. Sa renuntam la clopot. Sa spunem ca iubim atata vreme cat putem, atata vreme cat putem vorbi, atata vreme cat are cine sa asculte. Tot filmul este pana la urma despre iubire, despre renuntare, despre vise, umanitate. Omenescul din Jean Dominique Bauby a iesit la iveala de-abia cand nu mai putea face nimic. Uitam cateodata sa-i sunam pe cei carora le datoram asta, uitam sa ne bucuram de corpul nostru in raport cu natura.
Mi s-a parut gresit din punct de vedere tehnic. Adica incorect. Jean-Do vede cand cu ochiul drept, cand cu stangul (cel putin la inceput). Vede cam 120 de grade in jur ceea ce nu prea se poate cu un singur ochi. Este un pic fals totul - asa mi-a dat senzatia. El vorbeste in gand dar totusi nu-i auzim decat ceea ce ne intereseaza din gandurile lui. Are momente de pauza in gandire. Nu-i corect asta. Dar ca sentiment este un film coplesitor zic, cu muzica faina, cu imaginile derulandu-se secvential.
Redactor-sef la revista Elle are un atac cerebral, ramane paralizat total si, in plus, cu sindromul de dezaferentare. Nu poate vorbi. Doar clipeste. Este drama unui om, cu o familie, cu o cariera promitatoare, care poate doar sa-si imagineze.
Cred ca tot ce spune filmul asta este sa ne dam seama ca toata viata asta este in noi, in lucrurile pe care ni le imaginam, de care ne indragostim, de fluturii pe care-i gasim, de faptul ca ar trebui sa nu mai vedem clopotul de scafandru in care suntem inchsi ci sa fim liberi. Sa facem in realitate ceea ce ne dorim, inainte. Cand putem. Sa renuntam la clopot. Sa spunem ca iubim atata vreme cat putem, atata vreme cat putem vorbi, atata vreme cat are cine sa asculte. Tot filmul este pana la urma despre iubire, despre renuntare, despre vise, umanitate. Omenescul din Jean Dominique Bauby a iesit la iveala de-abia cand nu mai putea face nimic. Uitam cateodata sa-i sunam pe cei carora le datoram asta, uitam sa ne bucuram de corpul nostru in raport cu natura.
Mi s-a parut gresit din punct de vedere tehnic. Adica incorect. Jean-Do vede cand cu ochiul drept, cand cu stangul (cel putin la inceput). Vede cam 120 de grade in jur ceea ce nu prea se poate cu un singur ochi. Este un pic fals totul - asa mi-a dat senzatia. El vorbeste in gand dar totusi nu-i auzim decat ceea ce ne intereseaza din gandurile lui. Are momente de pauza in gandire. Nu-i corect asta. Dar ca sentiment este un film coplesitor zic, cu muzica faina, cu imaginile derulandu-se secvential.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
abia acum am inteles, pe cuvant!, ce ar putea fi cu scafandrul si ce e cu fluturele. -am fost atent sau nu m-a dus capul.
dar nu sunt de acord cu afirmatia ca " omenescul din Bauby, iese la suprafata de abia dupa ce a paralizat. Din film, unde sunt secevente din viata anterioara, arata f omenesc, ii tunde barba lu tac' su. Isi plimba copiii, isi pupa fosta sotie etc. cred ca e o exagerare, sau poate ai vrut sa spui altceva.
Bauby are multe regret ca nu s-a purtat cu mama copiilor lui cum ar fi vrut, nu i-a vazut indeajuns de des pe copii si pe tatal, ca nu i-a mai dat vreun semn de viata celui caruia ii cedase lucul in avionul care ulterior a fost deturnat. la asta m-am referit. se intelege in film ca odata cu succesul in cariera devenise un om rece, interesat doar de ce-si doreste el (cu femeile din jurul lui, cu familia, prieteni etc).
adica nu intelegeai titlul? si legatura lui cu filmul in sine?
da. nu intelegeam. dar nici nu m-am intrebat ca sa gasesc un raspuns. am trecut mai departe.
Trimiteți un comentariu